Gândacul borţos

Privirea-mi se opreşte pe burtă. Aş spune că m-am obişnuit cu peisajul ăsta. Doar că au trecut câteva luni bune de când n-am mai văzut şi eu... locul ăla pe unde a intrat fiinţa asta karatistă. Mamă, când îmi prinde câte una-n ficat, aş băga-o pizda mă-sii, cu multă afecţiune, desigur, dar, ce să vezi, nici măcar n-a ieşit de acolo! Sigur nu s-au petrecut schimbări esenţiale la locul pe jumătate vinovat de karatistă, aşa că privirea trece peste asta cu stoicism şi se opreşte mai departe. Pe ditamai gândacul, vesel, alergând în tempo-ul lui firesc, pe peretele din faţa mea. Acu', eu auzisem legende cu gândacii din spitale, dar până nu verifici din trei surse... E, draci! Ce poză să fac, frate, cu telefonul cu butoane? Şi, apoi, cui să trimit? Nici nu am născut şi cred că jumătate din populaţia televiziunii e ruptă de fericire, alături de soţul meu, deja mândru de karatista lui. Sau karatist. Că nu ştim ce e. Ne-a tratat cu curişorul ăla bombat, la fiecare ecografie. Nah, take a guess, mother fucker! Şi nu, nu cred că i se adresa soţului. Ai, lasă gândacul, câtă vreme nu mă măsoară la propriu. Măcar nu sunt singură în salon. Eu şi cu masa asta de operaţii, aşa de sinistră, cu vopseaua sărită, pe care sigur au murit... Auzi, gândacule, dacă nu mă mai trezesc din anestezie, a? Să scrii despre mine, mă, auzi? Să scrii acolo, în vreun blog pe care o să ţi-l faci într-o viaţă viitoare când o să fii om mare, că în următoarele 12 ore nu o să beau apă, doamne ce dor îmi e de un pahar cu alcool!, nu o să fumez- o să mor!, nu o să mănânc(asta e cruzime medicală, cred că e la mişto, ca să distrugi psihic o gravidă înfometată continuu!). Cică dacă beau apă sau mănânc, vomit după operaţie. Şi ce? Vomit de 9 luni şi asta nu mă opreşte. Nimic nu m-a oprit să mă fac cât un gândac borţos... Iete, deja te alint, vezi? Dacă reuşesc să adorm în noaptea asta, iar tu nu te trezeşti că vrei să mă priveşti în ochi de aproape, gândacule, sunt cea mai tare! Până mâine. Când va trebui să nasc.
Sursă foto: desprecopii.com

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Aţa, semnul, Oracolul şi generaţia „bătuţilor în cap”

Imagine
Un prieten mi-a amintit, zilele trecute, de faza cu aţa şi „destinul”. Nu, asta nu e despre nicio filosofie... pretenţioasă, ci, pur și simplu, e despre faza cu bucăţica de aţă pe care o găseai rătăcită pe tine. Pe care o luai şi o răsuceai pe deget, spuneai alfabetul şi litera la care se oprea aţa era cea cu care începea numele celui (sau celei) care-ţi este predestinat(ă). Şi culoarea era esenţială: alb- blond, negru- brunet. Eu găseam mai mult colorate şi îmi ieşea mai mereu x sau y sau z, dar n-am făcut precizarea, ca să nu stric momentul. Oricum, e evident că am răsucit aţele alea, toată adolescenţa, complet degeaba. Dar, Doamne, ce emoţii! Pornind de la asta, m-am tot gândit la cum căutam noi, atunci, în simplitatea noastră simpatică, tot felul de semne care să ne confirme faptul că, totuşi, nu suntem complet bătuţi în cap: la 15, 16, 17 ani cât aveam pe atunci. Bine, eram niţel, dar nu mai contează. Se pare că am evoluat... Fără un Google atotştiutor care să ne contrazică, d...
Citiți mai multe

Vine vara, bine-mi pare! Cum apare, cum dispare

Imagine
Noi, românii, tot aşteptăm vara de... când ne ştim. De prin septembrie, să fiu mai exactă. Dacă avem ghinion, începem să o aşteptăm chiar din prima zi de şcoală. Când e atât de frig în dimineaţa aia cu festivităţile, brusc, aşa, de zici că toţi copiii ăia sunt nişte fiinţe supranaturale care pot influenţa vremea şi, cu toată nefericirea lor, au invocat frigul. Să dea nămeţi de pe 15 septembrie, să închidă dracului ăştia şcolile odată! Bun. Şi-o aşteptăm, aşa, până prin mai, dacă avem noroc. 8 luni, fraţilor, opt luni! Sunt unii care, imediat după Revelion, fac postări d-alea orginale în care scriu: „AMR 6 luni până la vară”! Şi pun filmuleţe cu valurile mării, d-astea... La fel ca şi cei care, în toiul verii, numără zilele până la Crăciun. Da’ n-ai cum să te superi, că românu’ s-a născut poet glumeţ. În ianuarie, cu şuba pe tine-n apartament, faci planuri deja pentru vacanţa pe litoral(care vreţi voi), dai o tură prin Booking şi agăţi repede un apartament şmecher la malu’ mării, să n...
Citiți mai multe

Îmi plac grecii pentru că îşi iubesc ţara

Imagine
Îmi plac grecii pentru că îşi iubesc ţara. Şi asta se simte. Plus, pe cale de consecinţă, ştiu cum să evidenţieze fiecare locşor despre care ei cred că merită să fie vizitat. Îmi plac grecii pentru că, la greu, se unesc, nu se dezbină... Îmi plac grecii pentru că nu sunt nesimţiţi. Nu le merge bine nici lor, să ştiţi, dimpotrivă. Preţurile în magazine cresc continuu, miroase puternic a recesiune şi aici, dar ei n-au sărit calul cu tarifele la pachetele turistice şi nici la mâncarea de la taverne. Nu. În Pelion, de exemplu, unde suntem acum, anul trecut a fost un adevărat dezastru, vă amintiţi. Inundaţii ca-n filmele despre sfârşitul lumii, au murit oameni, au fost case şi maşini luate de viitură şi duse în mare. Cu toate astea, s-au mobilizat şi, dincolo de schimbările făcute de natură în aspectul plajelor, n-am simţit diferenţe şi-n ofertele lor. Pentru că grecii nu sunt nesimţiţi. Îmi plac grecii pentru că, indiferent cât de obosiţi sunt, continuă să îţi zâmbească, fraţilor. Pentr...
Citiți mai multe