Din capătul scărilor

Nu făceam pe mine, cum am dat de înţeles ridicând dreapta în semn de "revin!", dar mi-am spus că: dacă şi de data asta urc şi nu mă urmezi, cu câtă poftă mi-era mie de tine şi cu câtă blândeţe îmi sărutai tu fruntea, de vreo 2 săptămâni deja, era clar că te hotărâseşi să mă adopţi. Că doar aveam moacă de copil tembel, comportament pe măsură, iar tu erai cel mai mişto bărbat ever care mă sorbea din priviri. Dar care... mă pupa pe frunte. Chiar şi aşa, n-aş fi vrut să mă adopţi tocmai tu, pe bune acum! Ţi-am simţit respiraţia în ceafă, chiar dacă eram la vreo 10 trepte distanţă. M-am întors şi stăteai cuminte, în semi-întuneric, în capătul scărilor. Mă priveai aşa, nu uit asta, aşa... de mi s-au înmuiat picioarele şi-mi imaginam cum urma să mă fac de băşcălie, împiedicându-mă şi ridicându-mă rânjind a "sunt bine!", dar fără vreo 10 dinţi. "Băi, deci cel mai mişto tip ever ori face pe el mai rău decât părea că fac eu şi urma să mă izbească de pereţi ca să intre primul la baie, ori m-a lovit norocul!". Nu ştiu dacă te-ai gândit, dar eu cred că dacă doar făceai pe tine, nu te-ar fi lovit norocu' :P. Ştii că te-am adulmecat şi că te-am ţinut minte aşa, încă de atunci? Te-aş recunoaşte în orice viaţă. Au trecut 14 ani, împreună, în aceasta. Când mă scoţi din minţi, cum numai eu ştiu să te scot din minţi pe tine, mi te amintesc acolo, în capătul scărilor. Cu privirea aia şi apoi cu mirosul, gustul, cu iubirea ta. Nu s-a schimbat ceva esenţial. Doar că am urcat vreo 2 trepte împreună :) La Mulţi Ani!