Inelul

-Şi eu am ceva pentru tine. Închide ochii şi întinde palma! N-aş fi trişat, orice mi-ar fi pus în palmă. M-am gândit pentru o secundă că poate l-a regăsit pe Aricelul Fritz şi-mi face o surpriză cu micuţul trup... mumificat al animăluţului simbol. Simbol al drăgălăşeniei. Al locului în care se intersecta grădina alor ei cu grădina cu alor mei, cu apusuri şi cu roşii, cu leagănul şi poveşti nemuritoare. Ştiam, deci, că va fi ceva "al nostru". Nu aricelul, fie, dar nici un inel oarecare. -Îl recunoşti? Nu pot să explic. L-am recunoscut înainte să conştientizez asta. L-am recunoscut dinainte să se întâmple, deşi, culmea, uitasem că i-am lăsat ca amintire un inel, când am plecat, acum 16 ani. -Nu trebuie să îl iei, adică eu vreau, dar să nu crezi că... L-am strâns în palmă la fel de tare cum am strâns-o pe ea în suflet, şi atunci şi acum. Normal că l-am luat înapoi! Ca să i-l dau, nu ştiu, poate peste alţi 16 ani, habar n-am, nici nu contează numărul lor. Recunosc, l-am luat cu emoţie incredibilă, cu poftă să-l privesc, din când în când, şi să mă simt valoroasă. Ea avea 14 ani şi eu 18, când am plecat din Arad. Îi zic acum: suntem ca nişte clădiri reabilitate, ştii?. Stâlpii de rezistenţă sunt aceiaşi, asta e ideea. Şi sertarele... Oh, în sertarele noastre, paginile erau la locul lor. E neschimbată. E ca inelul nostru sufletul ei. A călătorit mult, departe, în lume, departe prin ea însăşi, dar nu s-a rătăcit. Şi mi l-a adus înapoi. Inelul e prietenia noastră. Şi-a venit iar rândul meu să i-l dau când va fi uitat un pic de el.