Sertarul cu mine

Discurile de pickup, doamne! Ca nişte cutii cu uriaşe bijuterii, dar mai ceva decât acestea. Mamă, şi ce frumoşi erau artiştii, pictaţi parcă pe coperţile lor. Dar ce frumoase erau desenele alea ilustrând pe prea scurt poveştile care erau mai de iubit decât orice film! Ce voci frumoase au actorii noştri! Ce frumos era atunci... Şi sunetul ăla, ca de... şemineu, dar nu cu flăcări, ci cu vorbe: pâr, poc, trosc, şşşş, pe ici pe colo, melodioase toate, îmbinându-se cu vocile actorilor cum se îmbinau firele din ilechiul străbunicii, colorate, cuminţi, sub atingerea delicată, dar fermă a dirijorului. Doamne, discurile de pickup! Mă gândeam astă seară că dacă-i pun o poveste din ale sale preferate soţului, pun pariu că rămâne ca trăsnit, cuminte, respirând încet, dar sacadat, ca mine, ascultând amândoi ca doi copii ce suntem cele mai frumoase poveşti ale noastre. Mi-am amintit mai ales, din Sertarul cu Mine, şi când am jucat, la prima vista, o întreagă scenetă, cu draga mea prietenă, ascu

Privirea-mi se opreşte pe burtă. Aş spune că m-am obişnuit cu peisajul ăsta. Doar că au trecut câteva luni bune de când n-am mai văzut şi eu... locul ăla pe unde a intrat fiinţa asta karatistă. Mamă, când îmi prinde câte una-n ficat, aş băga-o pizda mă-sii, cu multă afecţiune, desigur, dar, ce să vezi, nici măcar n-a ieşit de acolo! Sigur nu s-au petrecut schimbări esenţiale la locul pe jumătate vinovat de karatistă, aşa că privirea trece peste asta cu stoicism şi se opreşte mai departe. Pe ditamai gândacul, vesel, alergând în tempo-ul lui firesc, pe peretele din faţa mea. Acu', eu auzisem legende cu gândacii din spitale, dar până nu verifici din trei surse... E, draci! Ce poză să fac, frate, cu telefonul cu butoane? Şi, apoi, cui să trimit? Nici nu am născut şi cred că jumătate din populaţia televiziunii e ruptă de fericire, alături de soţul meu, deja mândru de karatista lui. Sau karatist. Că nu ştim ce e. Ne-a tratat cu curişorul ăla bombat, la fiecare ecografie. Nah, take a gue

E şi păcatul meu, nici pe asta nu o ascund. Tind să-i număr mai degrabă pe oamenii urâţi decât pe cei frumoşi. -0, -1, -2. Invers. Diferenţa e că mă refer strict la suflet şi la intelect. Pun pariu că există şi intelecte frumoase, nu doar iraţionale şi atât. Doamne, ce de oameni frumoşi cunosc! Maximum cât aş fi putut cunoaşte în viaţa asta, ştiu! Mă rog, deci nu sunt mulţi, sunt "ce de!", când mă gândesc la cât sunt de urâţi sufleteşte ceilalţi. Motorul minţii mele funcţionează altfel de ceva vreme. Nu cataloghează, poate simbolic vorbind, ci doar trimite în sertare curate pe cine unde-i este locul. Nu ştiu cât o să mă ţină, dar ştiu cui îi sunt datoare pentru asta. Pentru că pe raft stau doar cele mai frumoase suflete. Tu.

N-am ascuns asta. Nu mi-au plăcut vreodată oamenii care nu ştiu a spune "mulţumesc", aşa de... autosuficienţi şi aşa de frustraţi, culmea, pentru nimicurile lor preţioase. Nici ăia care, mai rău, mă întreabă, şi acum, senini, pe cine iubesc mai mult. Pe mama sau pe tata? Pe tine ce te defineşte? Mă-ta sau tac-tu? E ca un fel de pedigree pe care ţi-e jenă să-l accepţi. Dar eu tot cred că animalele ne sunt superioare. Nu toate, dar ţie da. (Imagine: https://jasminasusak.deviantart.com/art/Wolf-drawing-548440360)

Nu făceam pe mine, cum am dat de înţeles ridicând dreapta în semn de "revin!", dar mi-am spus că: dacă şi de data asta urc şi nu mă urmezi, cu câtă poftă mi-era mie de tine şi cu câtă blândeţe îmi sărutai tu fruntea, de vreo 2 săptămâni deja, era clar că te hotărâseşi să mă adopţi. Că doar aveam moacă de copil tembel, comportament pe măsură, iar tu erai cel mai mişto bărbat ever care mă sorbea din priviri. Dar care... mă pupa pe frunte. Chiar şi aşa, n-aş fi vrut să mă adopţi tocmai tu, pe bune acum! Ţi-am simţit respiraţia în ceafă, chiar dacă eram la vreo 10 trepte distanţă. M-am întors şi stăteai cuminte, în semi-întuneric, în capătul scărilor. Mă priveai aşa, nu uit asta, aşa... de mi s-au înmuiat picioarele şi-mi imaginam cum urma să mă fac de băşcălie, împiedicându-mă şi ridicându-mă rânjind a "sunt bine!", dar fără vreo 10 dinţi. "Băi, deci cel mai mişto tip ever ori face pe el mai rău decât părea că fac eu şi urma să mă izbească de pereţi ca să intre

-Şi eu am ceva pentru tine. Închide ochii şi întinde palma! N-aş fi trişat, orice mi-ar fi pus în palmă. M-am gândit pentru o secundă că poate l-a regăsit pe Aricelul Fritz şi-mi face o surpriză cu micuţul trup... mumificat al animăluţului simbol. Simbol al drăgălăşeniei. Al locului în care se intersecta grădina alor ei cu grădina cu alor mei, cu apusuri şi cu roşii, cu leagănul şi poveşti nemuritoare. Ştiam, deci, că va fi ceva "al nostru". Nu aricelul, fie, dar nici un inel oarecare. -Îl recunoşti? Nu pot să explic. L-am recunoscut înainte să conştientizez asta. L-am recunoscut dinainte să se întâmple, deşi, culmea, uitasem că i-am lăsat ca amintire un inel, când am plecat, acum 16 ani. -Nu trebuie să îl iei, adică eu vreau, dar să nu crezi că... L-am strâns în palmă la fel de tare cum am strâns-o pe ea în suflet, şi atunci şi acum. Normal că l-am luat înapoi! Ca să i-l dau, nu ştiu, poate peste alţi 16 ani, habar n-am, nici nu contează numărul lor. Recunosc, l-am luat cu