Sertarul cu mine

Normal că mă gândesc că de ce le revăd tocmai acum. Poate sunt în pragul unei crize petroliere personale? Adică... Anyway, bafta mea e că mai sunt câțiva cărora le-am rămas datoare. Dacă există Dumnezeu, îi mai amân cu brio. ING, go to hell! #Don'twannadie Am revăzut-o pe Mihaela, după 15 ani, am revăzut-o pe Laura, după 15 ani. Arad, Târgoviște. Frumoase și smart ca orașele mele. Ambele pline cu emoțiile mele, cu iubirile și tristețile mele. În afară de faptul că ne-am revăzut în spații cumva străine, fetele mele erau complet aceleași. Nu ascund că am căutat pe chipul lor urme ale vârstei, asemănătoare cu ale mele, dar doar ca să fiu sigură că nu m-am schizofrenizat(?!) și că nu-mi imaginez, de fapt, că le revăd. Băi, ce fete mișto am cunoscut! Dar cel mai mișto e că am descoperit n-au lăsat NIMIC din 15 fucking years să scoată frumosul din ele! Nimic, auzi? S-au încăpățânat, mă! Cu eforturi de toate felurile. Eu mereu am zis că oamenii buni nu devin răi, nici oamenii răi nu d

Eram sigură că am murit. Nici acum nu-i cred că nu mi-a stat inima, un pic de tot, în timpul operației. Prea erau stele colorate și rotunde, atât de multe. Prea eram liniștită, mirosea a Cosmos, a Dumnezeu, și vă vedeam pe aproape toți foarte mici și preocupați de nimicuri, ca mine, în cea mai mare parte a vieții. Și am reținut și imaginea de deasupra mesei de operații, eu eram nașpa cu chestiile alea în nas, pe ei îi auzeam atât de clar, cum auzi desenele animate pe care le uită copilul, urlând la maximum, înainte să plece la școală. Iar ție nici nu ți se pare că dormi. La fel și cu viața, probabil. Într-un alt univers, cred că am murit. În altul, cred că nu. Sigur, însă, după operație, nu puteam deschide ochii. Dădusem naștere unui pui de om și trăiam, într-o oarecare parte, infimă parte, chestii similare. Cred că am întrebat-o de suficient de multe ori pe o tanti în alb, că a urlat... de-am reținut: e fată și are toate degetele la toate mâinile și picioarele!!!! Bine, doamnă, nu țip