Băi, e ca la maraton
Câteodată, mai simt nevoia să îi zic: "Băi, parcă suntem pe o pistă îngustă, la un maraton cu miliarde de oameni. Indiferent în care parte te afli, când se dă startul, eşti atent doar la cei de lângă tine. În faţă, în spate, în stânga şi în dreapta. Cam 200-300 maximum. Cam cât îţi încap în memorie şi în preocupări. Respirăm sacadat toţi, cu aceleaşi aşteptări, cu aceeaşi siguranţă că nimic nu ni se poate întâmpla nouă, că, de fapt, Universul ăsta a fost inventat special pentru noi. Pentru fiecare în parte. Şi, când eşti semi-îngenuncheat, pregătit de focul asurzitor de la start, apuci să te uiţi la ei, la unii cu dragoste, la alţii cu dispreţ, la alţii cu o oarecare indiferenţă amestecată cu nişte compasiune, poate la alţii cu frustrare, depinde de cât de mult te iubeşti. Şi START! Alergi pe pista aia îngustă, respirând din ce în ce mai sacadat, uitând că nu trebuie s-o iei prea repede din prima. Şi-i vezi căzând ca seceraţi. În stânga şi-n dreapta. Unii îşi luxează viaţa, alţii