Sertarul cu mine

Seamănă. Seamănă între ele. Frunzele din fața ochilor mei, de sub tălpile mele veșnic îndrăgostite de același copac, frunze cinstite, însă murdărite un pic pe margini de alți pași nepăsători. Mă așteptau, știu, pentru că altfel nu mi-ar fi spus din nou poveștile-mi cu aromă de toamnă târzie, cu ceață cuminte și frig doar cât să nu te uiți. Și cu emoție ori tramvaie, multe cărți și virgule, trei note muzicale, un singur tren, muntele meu, apă, cizme, galben... Totul e ca o frunză. Și iubirea și viața. La sfârșit, oricare vreți servește drept covor pentru pași de tot felul. În timp ce, la început, e atât de verde și de răcoroasă, egoistă și vulcanică! Seamănă, seamănă între ele frunzele noastre dintr-un același uriaș copac, obosit de atâtea povești care se repetă la nesfârșit. Și copacul știe că va avea același final. Va fi o frunză peste care vor trece pași de tot felul. foto: pxWalls

Nu mă simt datoare să scriu ceva frumos, după frumosul pe care mi-l amintește ea. Mai degrabă, parcă mi-ar pompa în vene grame foarte bine măsurate din cea mai pură Inspirație. Și-ar dijira-o, zâmbind cuminte, înspre mine însămi. Egoismul ei este, în mare parte, egal cu al meu, așa că accept cu stoicism. Nici eu nu vreau să mă uit(e). Ca să nu o uit! Suntem chit? Secată de orice fel de energie, după vampiri cu care aproape că m-am obișnuit, aștept să îmi spună că îi lipsesc, așa cum îmi lipsește ea mie. Ca să fim sigure că noi nu confundăm prietenia cu nicio meschinărie. Prietenia nu are nicio legătură cu meschinăriile! Ea știe ce vreau să spun. Doar e... prietena mea. Sunt atât de recunoscătoare pentru gura de oxigen și de energie pe care le primesc la momentul potrivit, încât las venele să pulseze de inspirație :) Mulțumesc! Pentru că scoți ce e mai bun din mine.