Sertarul cu mine

Nu că fragmentez viaţa în: ani, luni, weekenduri, vacanţe, sărbători, dar cam aşa i s-ar zice chestiei ăsteia, dacă am fi sinceri... Şi treaba aia cu „bă, io trag linie, de Revelion” este utilă, zău!, dar exclusiv psihologic vorbind şi, de cele mai multe ori, doar pentru Facebook. Ori o faci din timp, ori doar ameninţi cu tristeţe! Oricum, nu cred că trăim mai mult decât o clipă, de când respirăm prima oară şi până la ultimul suflu, dar uităm asta în timpul fiecărui fragment. Nu, serios, întrebaţi-vă bunicii ce cred despre teoria asta! În fine, chestie de percepţie şi de acceptare. Şi de recunoştinţă. Mai am de învăţat! În prag de nou „fragment”, oscilez cumva între tristeţe şi bucurie. Astea două sunt complet amestecate, pentru că, în esenţă, vorbim despre un "acarian", pe o planetă dintr-un fir de praf, într-un Univers greu de cuprins cu mintea noastră de "acarieni", unii simpatici, alţii frustraţi. Dar sunt! Cum oi fi. Şi sunt conştientă de asta, 20% sau cât

Eram destul de mari şi ştiam... Însă, părinţii noştri atât de mult îşi doreau să nu dispară magia pe care o retrăiau şi ei prin sufletele noastre, încât s-au încăpăţânat să o recreeze, an de an, până când ni s-a lipit de suflet şi de minte. Pentru totdeauna. Tata, într-o noapte de Ajun, ne strigă pe mine şi surorile mele, să venim repede pe balcon: -Uite-l, uite-l, e acolo, îl vedeţi? E Moş Crăciun! Îl vedeţi? E Moş Crăciun! Atâta emoţie aveam în tot corpul, că tremuram. Ce bine, ştiam nimic, de fapt! Şi tata era atât de sigur şi atât de exaltat, încât vă dau cuvântul meu de onoare că l-am văzut pe Moş Crăciun, cu sacul în spate, trecând repede pe la colţul blocului. Ba chiar cred că mi-a şi zâmbit. Nu, sigur ne-a zâmbit... Şi ne-a mângâiat pe creştet, ne-a îmbrăţişat şi a imprimat, în toată fiinţa noastră, energia fantastică a Sărbătorilor! Acesta a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată. Mi-a tatuat pe suflet şi pe minte atmosfera aceea de speranţă, de bucurie, de