Sertarul cu mine

O, am făcut şi eu nebuniile mele. Acum, ce să zic, nu cât sau cum ale altora, dar le am pe ale mele, clar. Şi ei pe ale lor. Cum ar fi, nu râde! cele mai simpatice precum linguriţele de ness amestecate cu gălbenuş de ou, pe furiş. Şodou. N-ai auzit, n-ai făcut, n-ai mâncat, nu exişti! Mamăăăă, când zicea sor'mea a mai mare, complice şi veselă complet, să ne facem şodou, pe nevăzute, era ca şi cum ar fi zis acum să sunăm la Protecţia Copilului şi să reclamăm gloanţe în casă. Din gumă cu gust de căpşuni, dar ce contează? Comestibile, dar tot tupeu îi zice, come on! Respirând scadat, cu ochii pe geam să nu apară stăpânii, frecam la ness şi la gălbenuş până ne dureau furculiţele, cum freacă noua generaţie la Pokemon Go- fără succes! Băi, şi după ce-şi făcea efectul ness-ul, după o oră de Dexter şi Dee-Dee, Cow and Chicken, Curaj-câinele fricos etc., băgam teme şi pentru weekend. Ne şi pricepeam! Facebook n-aveam ca să exprimăm stările de extaz fiziologico-biologico-psihologic. Şi c

Mă tot gândesc la ce-aş fi postat pe Facebook, dacă aş fi avut pagină, atunci când am învăţat să merg pe bicicletă. Un fel de #măsimtbătrână în Vladimirescu, Arad. Şi cu textul: nu lăsa pe 18 ani ce poţi face la 8 ani. Plus poza. Clar! Aş fi ales una în care sunt cu braţele ridicate, cu ochii mari şi părul descriind culoarea vântului. Firesc. Aşa am făcut şi la prima lecţie de şofat. În primul sens giratoriu, pe nepregătite. De groază, am ridicat mâinile de pe volan şi picioarele de pe pedale. Sigur păru-mi ar fi descris culoarea puterii instructorului, dacă n-ar fi existat... avocaţii. Iar el e băiat deştept. Şi are pedalale lui... God bless him! Nu sunt genul de "fustă- fată", în sensul cel mai propriu cu putinţă, aşa că juliturile, deşi eram, doamne!, a XII-a- cu sentimente pe măsură, rămâneau ascunse. Bicicleta o conduc doar pe un singur drum, acolo, în Vladi, şi, da, n-am luat nici carnetul de şofer. Cred că pentru că mi-am zis, la fel ca atunci, nu lăsa pe 30 şi ceva d

...dacă m-ar întreba cineva ce moment al cărei zile aş alege să mă trezesc la nesfârşit. Asta aş alege. E ca într-o buclă a timpului, dar mai cuminte decât cea în care sunt copiii doamnei Peregrine, de exemplu, tineri şi ei mereu, dar fără veselia un pic echilibrată a duminicilor mele. Doar bombardamentul îl avem în comun, as an issue. Căci aroma duminicilor mele este însorită dintotdeauna. Chiar dacă cerul e acoperit de nori, mie tot însorită mi se pare duminica dimineaţa. Nu pot explica, nici nu găsesc că ar avea vreun sens. Şi chiar dacă părinţii mei cei frumoşi sunt la casele lor, eu tot îi văd printr-un strop din mine, la masa mea, în bucătăria mea, în zâmbetul meu, în dragostea şi mângâierile mele către copilul meu. Şi razele soarelui miros altfel duminica dimineaţa. Miros a cafea proaspăt râjnită şi a fum de ţigară, a Abba şi a Queen, a amintirea curăţeniei straşnice de ieri şi a graba dinaintea predării camerei de la munte. Duminica dimineaţa are gust de iarbă proaspătă şi d