Un prieten mi-a amintit, zilele trecute, de faza cu aţa şi „destinul”. Nu, asta nu e despre nicio filosofie... pretenţioasă, ci, pur și simplu, e despre faza cu bucăţica de aţă pe care o găseai rătăcită pe tine. Pe care o luai şi o răsuceai pe deget, spuneai alfabetul şi litera la care se oprea aţa era cea cu care începea numele celui (sau celei) care-ţi este predestinat(ă). Şi culoarea era esenţială: alb- blond, negru- brunet. Eu găseam mai mult colorate şi îmi ieşea mai mereu x sau y sau z, dar n-am făcut precizarea, ca să nu stric momentul. Oricum, e evident că am răsucit aţele alea, toată adolescenţa, complet degeaba.
Dar, Doamne, ce emoţii!
Pornind de la asta, m-am tot gândit la cum căutam noi, atunci, în simplitatea noastră simpatică, tot felul de semne care să ne confirme faptul că, totuşi, nu suntem complet bătuţi în cap: la 15, 16, 17 ani cât aveam pe atunci. Bine, eram niţel, dar nu mai contează. Se pare că am evoluat...
Fără un Google atotştiutor care să ne contrazică, de exemplu, măcar treaba cu: dacă te săruţi, rămâi gravidă(
chestie pe care am crezut-o, cuminte, fără să cercetez, pân-am... cercetat 😊), fără un Facebook ipocrit care să ne subjuge şi să alimenteze nevoia cerşitului de atenţie, poate că eram noi bătuţi în cap, dar mi se pare că eram mai fericiţi. Nu?
Mi-am amintit, inevitabil, despre celebrul
Oracol. Pentru cei sub 20 de ani, e caietul ăla studenţesc- de regulă-, în care ne scriau colegii, răspunzând la întrebări gen: ce culoare îţi place, ce zodie eşti, care e cântăreţul tău preferat, cine crezi că e cea mai frumoasă din clasă...
Mamă, cu câtă emoţie îl dădeam peste umăr, urmărind, cu noduri în gât, să ajungă unde trebuie. Refăceam obsesiv în minte întrebările alea, sperând că n-am ratat vreuna esenţială şi că primesc înapoi un singur semn potrivit, la oricare dintre ele, ca să ştiu că n-am luat-o razna.
Aia cu „Ce părere ai despre Stăpânul Oracolului?” era maximă. Jur că mi-era şi frică să citesc ce-a scris acolo numărul... x. Şi, după ce-mi făceam curaj şi citeam vreo banalitate, cu respiraţia oprită, îl lăsam deoparte pe Eminescu cu versurile lui senzuale şi treceam smiorcăită la Bacovia, ca să mă răzbun. Pe propria-mi naivitate. Că asta făceam, citeam. Fuck.
Apoi, cu viteza unor hormoni sănătoşi şi antrenaţi pentru maraton, mă scuturam şi o luam de la capăt, căutând semne în tot ce-mi cădea din mână. Mi-a căzut lingura? Clar, mă iubeşte cineva cu „L", am spart un pahar? Mă omoară mama... Mă rog, aţi prins ideea, sigur o făceaţi şi voi pe asta.
De la astea, m-am dus mai departe şi tot încerc să-mi amintesc cum era când trăiam „liniştiţi”, fără să spunem întregii lumi - prin selfie-uri, reel-uri etc. - ce-am făcut, cu cine am fost, ce-am mâncat şi cât de mişto ne-am îmbrăcat pentru discotecă.
Dacă tot veni vorba, şi despre asta discutam, recent, cu doamne tare dragi mie. Discoteca era pentru dans. Punct. De când intram şi până plecam de acolo( cu urechile complet înfundate de la başii îndrăzneţi), dansam. Nu fumam, nu beam, nu făceam poze. Dansam continuu. Atât. A, şi ne îndrăgosteam şi nu ştia asta decât prietena cea mai bună pe care, cel mai probabil, o revedeam abia după vacanţa de vară. Ne mai scriam scrisori, dar la ţară era Poşta departe... Hai, lasă! Eu am avut noroc cu soră-mea, dar asta e altă poveste. Oricum, să ţii în tine, atâta amar de vreme, aşa informaţii, aşa imagini, aşa viaţă, ori eram bătuţi în cap ori, de fapt, eram ce trebuie. Nu mai reuşesc să-mi dau seama.
Mă gândesc că unii dintre voi o să spuneţi că şi Facebook, Instagram sau Tik-Tok sunt tot un fel de Oracol, că like-urile şi inimioarele ţin loc de
aţă şi că, normal, ce-a fost n-are cum să mai fie. Nu văd de ce v-aş contrazice, dar tot sunt recunoscătoare c-am prins vremurile „bătuţilor în cap”, cu toate jocurile alea copilăreşti, simple şi emoţionante, cu semne închipuite, cu impresia că totul are sens şi că e suficient s-o ştii doar tu.
Sursă foto: Dana Mladin
Comentarii
Trimiteți un comentariu