Crăciunul nu-i ca Paştele. De fapt, e invers, în povestea mea, dar trebuia să evit cacofonia. N-are legătură cu vreun cadou sau cu brăduţul împodobit ori cu pomana bietului porc pe care-l plângem, mâncându-l. Ştiţi, acum pe miel îl plângem, nemâncându-l, că nu ni-l permitem, ce chestie!, dar nici despre asta nu este vorba, culmea! Norocul lui.
Mărturisesc un păcat: NU mă bucur de Paşte aşa cum mă bucur de Crăciun. Americanii sunt de vină, clar :)))) Serios vorbind:
Recunosc că am o legătură specială cu Noaptea de Înviere, de când eram mică. Bine, nu foarte mică, pentru că nu am avut bafta să fiu atinsă de vreun duh al GENIULUI. Mă descurc şi eu cu... genele alor mei(le mulţumesc şi îi iubesc, Dumnezeu să le dea viaţă lungă!).
Eram mică, atât cât să pricep şi să simt. Cele mai frumoase poezii pe care le-am scris în adolescenţă, în mintea mea, desigur, sunt cele din Noaptea de Înviere.
So, oricâte ţigări ar fi fumate pe lângă morminte rămase fără moştenitori, oricâte înjurături curajoase s-ar şopti jucăuş, tupeist, printre dinţi, ale unor tineri mai speriaţi decât ateii dovediţi, oricâte "babe" şi-ar face loc cu coatele(p-asta n-am cum s-o evit!), ca să fie sigure că Lumina e a lor prima,
Noaptea de Înviere tot rămâne momentul meu special. Unic, într-un an, unic, într-o viaţă. E o energie acolo de nedescris. Este, cel mai probabil,
energia celor care chiar sunt sinceri, a celor care chiar se roagă cu tot sufletul lor pentru noi, şi datorită cărora, probabil, nu ne-am dus încă... ştiţi voi, până acum. E o energie în noaptea aceea, ce bate orice prefăcătorie, orice minciună, orice gene, unghii false sau blugi contrafăcuţi, orice maşină bengoasă sau Matiz tunat, nah!
Liniştea mea din Noaptea Învierii bate, liniştit, orice "babă prefăcută" şi orice "moşneag frustrat", orice tinerică pe jumătate goală, pe fiecare "băieţandru pofticios", dar prost şi mic şi laş, în parte. NU mă pricep să explic, dar se întâmplă ceva când se aude preotul anunţând: "Veniţi de luaţi LUMINĂ!" Nu ştiu. Parcă, brusc, ne transformăm toţi într-un TOT, cu tot ce înseamnă TOTUL ăsta pe care poate să-l cuprindă mintea noastră handicapată: mic, mare, puţin, bogat, sărac, prost, deştept, frumos, urât, femeie, bărbat, babă, moş, copil, politician, femeie de serviciu... În momentul acela, când luăm Lumină, aţi observat? Suntem toţi la fel. Exact ca atunci când murim. Exact ca atunci când ne naştem. Probabil, exact ca atunci când trecem prin pereţi şi oameni. Exact ca atunci când ni-l imaginăm pe Dumnezeu.
E ca o explozie nucleară Lumina aceea, uniformizând totul în calea-i predestinată, minimalizând orice importanţă a oricui de orice fel.
Aerul e altfel atunci. Mă uit la copaci şi am amintiri ca fiind copac. Mă uit la morminte şi îmi amintesc că am fost acolo şi ştiu că acolo este locul meu. Ştiu că e datoria mea să mă întorc acolo. În acelaşi timp, mi-ar plăcea să ştiu dacă mai sunt locuri, în lume, unde să-mi pun Lumina de Paşti, în fiecare an, ca să mai amân momentul... Dincolo de Lumina pe care o duc în casa mea, simt o nevoie inexplicabilă să o duc pe calea celor care ne-au părăsit. Îmi vine să şi râd, căci ei nu mai plătesc factura :D Îmi vine să şi plâng, căci vine şi vremea mea când o să am lumină şi n-am cui s-o plătesc.
Comentarii
Trimiteți un comentariu