Nu suntem prea mulţi, suntem nesătui şi nesimţiţi

De câte ori aud de vreo pandemie sau de vreun război, nu că mi se par corecte, subiectiv vorbind, însă, dacă eram, eu ştiu..., Natura sau vreo (altă) Divinitate, le-aş fi înţeles. Nu zic că le-aş fi provocat, că, dacă vrei neapărat să scapi de vreo specie, i-o dai de nu mai rămâne nimic din ea, de la nivelul la care ne raportăm. Ori faci o treabă serioasă... ori faci experimente. Părerea mea. O extermini rapid, fără justificări jucăuşe, plasate tacticos în timp, fără preludii îndelungi descrise în amănunt la televiziunile de ştiri, fără milă, fără easy-money plus injecţiile aferente. „Apocalipsele” de genul ăsta nu pot fi premeditate decât de semeni. Adevăratele apocalipse le vezi pe geam... 5 secunde şi te împrăştii cuminte peste tot. Dar, oricum, dacă aş fi fost altceva decât sunt( zic, cu mintea mea de acum), tot aş fi înţeles încercările cu pricina, făcute, cumva, întru salvarea planetei. Suntem răi. Suntem haini, nesătui, hămesiţi, deşi nu înfometaţi. Suntem căpuşa pământului şi culmea este că nu suntem prea mulţi. Câtă vreme aruncăm jumătate de oală de ciorbă la wc-u, că nu ne place decât în prima zi şi nu ne putem abţine să nu gătim kile de carne şi de legume odată, suntem nişte nesimţiţi. Suntem mulţi care facem asta, dar nu nu suntem prea mulţi, în general, culmea. Suntem doar nişte nesimţiţi semi-inconştienţi. Câtă vreme umplem cana cu apă până dă pe dinafară, doar ca să luăm o gură de apă rece, la mijloc, turnând în chiuvetă restul, ca pe ceva de care nu vom mai avea nevoie, în plină saţietate, suntem (puţini, dar) nesimţiţi! Am dat acum cele mai banale exemple, dar atât de însemnate, le simt. Indiferent cât de nasoală devine treaba, n-o să auziţi, în regnul animal, de vreun leu care să se pozeze cu antilopele ucise din şmecherie, cu atât mai puţin să le mănânce pe toate odată... Gâfăie pământul ăsta, sub greutatea noastră. Şi culmea este că nu suntem prea mulţi. Suntem prea grei. Şi nu în sensul ăla mişto. Vă daţi seama că avem încă atâtea resurse, încât am mai putea hrăni încă de 2 ori pe atâta populaţie decât este în prezent? Pe demonstrate? Haideţi să ne uităm în frigider, fiecare, şi să vedem cât mai putem noi mânca şi cât am putea oferi! Dar nu ne vine. Ce rost are? Mai mulţi înseamnă mai puţin pentru fiecare. Chiar dacă, suficient... Ori ai până arunci, ori nu mai eşti valoros. Mi se pare că e mai simplu să spunem că suntem prea mulţi, ca să justificăm jaful ăsta din rezervele planetei ăsteia atât de generoase şi de răbdătoare. Există un film foarte, foarte mişto, pe tema asta: Platforma. Îl găsiţi pe Netflix. Oricât vi s-ar părea că sunteţi personajul principal şi că aţi face ca el, vă garantez că n-am fi în stare niciunul să realizăm aşa ceva. Pentru că încă nu ne-a fost vreodată atât de foame. Staţi să vedeţi ce urmează! Să nu uitaţi nici filmul, nici ce am stabilit împreună aici :D Şi va fi nasol nu pentru că suntem prea mulţi, ci pentru că suntem hapsâni şi nesimţiţi şi suntem singurul- cu adevărat- parazit din propria noastră casă. Mă gândesc din ce în ce mai des că încă suntem aici datorită oamenilor care se roagă pentru noi(câtă putere să ai ca singur om să ţii în spate milioane de suflete?!) şi datorită celor care mai pansează din rănile pe care le facem în inima pământului: cu maceta, cu tancurile, cu peniţele, cu furculiţa, cuţitul, toporul, cu gura, cu noi înşine. Nu suntem prea mulţi pe pământ, suntem doar nesătui, hapsâni, nesimţiţi, paraziţi şi ar trebui măcar să ne rugăm la Dumnezeu, la Natură sau în ce crede fiecare, să mai funcţioneze rugăciunile celor care ne-au ţinut aici, până acum! Ştiu că au zis-o mulţi alţii înaintea mea, Greta aia mică o fi mult mai pricepută 😊)) dar o aştern acum, aici, poate mă ajută pe mine, în primul rând!